Gen: hopes…

Un vis cu tine, o speranță ce se invește dis-de-dimineață, un gând de bine, o lacrimă care se rostogolește pe obraz, un suspin adânc, o bătaie puternică de inimă, un zâmbet fals, dar încurajator, un șut în fund e un pas înainte.

Rețetă cu sfârșit necunoscut

Șhhht, am câteva cuvinte ce-mi definesc cât de cât trăirile. Ia să vedem: dor, impăcare sufletească, tristețe, indiferență, amintiri, dorințe, speranțe, regrete, lacrimi, fiori, dragoste, întrebări fără răspuns, monotonie, gânduri… Ce să fac cu ele? Să le pun la fiert? Să le las la rece? Să le bag la cuptor? Habar nu am, dar acum întrebarea care mă macină : o ieși vreo mămăligă  din toate astea?

Din nou…

Și uite că am ajuns unde speram să nu ajung. Am ajuns iar în situația aia nenorocită în care privesc în urmă și mă inundă lacrimile. Ei bine, dacă nu te interesează subiecte gen : inimi sfărmate, amintiri frumoase și dureroase, vise spulberate, speranțe inutile și dragoste pierdută, atunci te sfătuiesc ca un timp, o săptămână, două, trei, o lună sau mai mult să nu-ți mai pierzi timpul intrând aici, căci cam numai despre asta o să găsești scris. Nu vreau să aud reproșuri sau critici, pentru că e blogu meu, sunt cuvintele mele spuse din suflet, e viața mea, sunt regulile mele. Multumesc.

Of! Da, asta a fost chiar din suflet. Nu mi-a mai ramas acum decât să-mi umplu playlist-ul de melodii triste, să mă regăsesc în fiecare ca altă dată, și să încerc să exprim în cuvinte sentimentele care mă invadează, pentru că nu o să mai fac ca pană acu să mă închid în mine, să uit să mănânc sau să mă dau jos din pat.
Am pierdut încă o dată ceva ce credeam că o să am toată viața, și știam de la început că așa va fi, dar nah, inima mea este foarte încăpățânată și nu mă ascultă niciodată, ea crede că tot ce zboară se manânca. Știam; știam că se va termina ca de fiecare dată și că nu-mi va fi ușor să uit, știam că o să vina vremea când nu voi mai dormi nopțile și mă voi gândi ce rău am făcut să se întample așa (ghinionul meu e și că suntem în perioada anului când nopțile sunt mai lungi ca zilele), știam că tot eu voi pune punct pentru că nu voi fi mulțumită, știam că nu trebuie să mă implic prea mult pentru că iar o să devin alergică la căldura sufletească. Dacă tot eram atât de atotștiutoare și conștientă de viitorul ce mă așteaptă, mă întreb de ce m-am mai băgat în asta? Pentru că, asta se cheamă „viață”. Mereu a fost așa și așa va fi și de acum în colo, o să iau hotărâri după care știu că o plâng, o să iubesc din nou pentru că iar o să mi se pară că e exact ce-mi doream. Nu pot să regret nimic, nu vreau să regret nimic, că dacă după toată suferința ce se joacă în sufletul meu mai apar și regretele, atunci nu mai am nicio scăpare.
A fost ceva, nu ceva supranatural, nu o altă viață. A fost ceva frumos, care din păcate s-a terminat așa cum se termină toate lucrurile frumoase. Nu este totul exact ca în cărți sau în filme, realitatea e diferită. Ce e frumos ține puțin și trece repede, iar ce e urât te înconjoară tot timpul. Atât deocamdată. Maine poate-mi vor ieși cuvintele din suflet cu mai mult curaj, că nu vreau să le mai țin acolo, le scot pe toate, le întind aici și închid ușa cu o cheie pe care nu o să o mai țin în inimă, ci in minte.

Inima mi-e cel mai mare dușman.

Si cum e să te trezești într-o dimineața și să ai impresia că toate sunt pe dos? Te uiți la telefon niciun mesaj cu “bună dimineața, iubito”, niciun apel, nicio cafea pe noptieră, niciun trandafir pe pernă, doar un aer închis și o tristețe ce zugrăvește pereții camerei în care te afli. Te dai jos din pat și te târăști până la bucătărie, deschizi frigiderul și-ți dai seama că e gol, oricum nu-ți era foame… Îți muți corpul greu până în baie, te privești in oglindă și nu te recunoști…Și ce?Pentru cine să fiu frumoasă? Te duci și te trântești înapoi în pat, lasându-ți mintea să alerge aievea printre amintirile frumoase.
Și eu iți zic acum STOP! A plecat de lângă tine? Drum bun. Il iubești?. Trece. Ți-e dor? O să uiți. Viața nu mai e aceeași? Ba da, e. Te-ai gândit o secunda dacă el e în aceeași stare ca și tine? Dacă și el adoarme și se trezește plângând? Cred că e mai inteligent de atât. Și-a sunat 3 prieteni și s-au instalat într-un bar înecându-și amarul în câteva sticle de bere și de vin și mutându-și ochii dupa chelnerițe sau după vreo nouă pradă. Da, este instinctul animalelor. Îi e mai ușor să treacă de la una la alta. Amintirile din capul lui se șterg repede, căci nu le ține in inima ca și tine, sau dacă le ține le ascunde cu multă tenacintate.
Dar tu?Ție ți se pare că tot ce există iți amintește de el, că prezentatorul de la știri i-a pronunțat numele intenționat, că ai schimbat postul de radio și e “melodia voastră”,  că tipul de la  magazinul din capătul străzii seamănă cu el mai mult ca niciodată. Zâmbește! Știu că e greu, dar nu și imposibil. Dacă îi auzi numele peste tot, înseamnă că nu e singurul pe care Dumnezeu l-a botezat așa, dacă ți se pare că alții îi seamăna, atunci nu e chiar așa unic pe cât credeai. E doar un el, un el care te-a făcut fericită de multe ori, dar și care te-a făcut să plângi, asa că nu e tocmai un înger. Cui crezi că faci bine dacă te închizi în tine? Nimănui…Mobilizează-te și revino cu picioarele pe pământ : e doar un el. Uităte-n jur. Ești încă iubită.

Deci…

Deci [o profesoara de romana mi-ar spune ca o fraza nu se incepe cu "deci", da` ete ca eu vreu sa o incep] mi s-a reprosat ca nu am mai scrijelit nimic pe aici, asa ca iata-ma in fata monitorului incercand sa va explic cat de ignoranti suntem. De curand, de la aceasta tastatura cu ajutorul careia imi spun si eu ideile pe aici, mi-a zburat minunatul “space”. Pana atunci nici nu realizam cat este de important acest buton, defapt, nici nu-mi dadeam seama ca il am. Si, defapt, asa se intampla in viata de zi cu zi. Nu realizam ce norocosi suntem ca avem anumite lucruri, decat dupa ce le pierdem. Eh, in cazul meu cu “spaceu”, partea buna a fost ca l-am reparat, deci l-am recuperat, dar ce te faci cand pierzi lucruri pe care nu le mai poti recupara? Eu, personal, am zis de multe ori ca nu am asa multe lucruri de pierdut, si acum o sa-ti zici in gand : “Nici eu”, dar ca sa-ti demonstrez cat de mult ne inselam, hai sa-ti prezint o lista de chestii pe care le ai , dar le ignori :

1.  Viata. Nu rade si nu-ti spune mai bine nu o aveam, pentru ca intentionat am pus-o prima, deoarece de ea depind toate celelalte lucruri. E a ta. Buna, rea, e a ta si nu o poti da altora. Asa ca nu ai decat sa o tii si sa o modelezi dupa bunul tau plac, sa o repari atunci cand nu mai functioneaza corect si ajungi sa fii mandru de ea.

2. O familie.  Ai o mama, un tata si poate cu putin noroc un frate, o sora, sau mai multi. “Ete na! Mi-era mai bine singur.” Hai nu zau?! Ia du-te si intreaba-o pe batranica de la azil daca ei ii e bine singura, sau intreaba-l pe copilul de la orfelinat in cate grame se masoara fericirea lui de zi cu zi fara o mama sau un tata, sau daca nu ai curajul necesar, intreaba-ma pe mine.

3. O casa in care stai. E a ta sau nu, macar nu te ploua in crestet si ai unde sa pui capul dupa ce ai navigat pe “feisbuc” sau dupa ce te-ai intors de la serviciul ala nenorocit de la care, apropo, iti mananci painea.

4. Ai doua maini, doua picioare, doi ochi si un cap, pe care nu stiu daca le folosesti mereu sau daca realizezi cand le folosesti, dar daca nu le-ai avea sigur ti-ai da seama ca-ti lipsesc.

5.  Sanatatea. Nu stiu daca ai realizat vreodata cat de norocos esti ca poti sa adormi noaptea linistit fara sa te gandesti ca poate maine nu te mai trezesti si nu stiu daca iti dai seama cate persoane te invidiaza pentru asta.

Acum ca le-am insirat pe astea de baza, ia gandeste-te, ai un iubit sau o iubita, ai un prieten care te asculta la 2 noaptea plangand,  ai un suflet mare cu ajutorul caruia ii vindeci pe altii, ai un buletin, deci ai un loc in societate, ai caldura cand intri in casa, ai pe cineva care te invidiaza, ai “spaceu” la tastatura? Daca macar unu din toate astea le ai, inseamna ca esti om. Dar daca nu ai observat ca le ai, inseamna ca esti om in devenire. Trecem pe langa ele cu atata ignoranta si le plangem cu toate lacrimile cand le pierdem. Ti se pare ca e un lucru normal ca respiri, ca mergi, ca vezi, ca ai cui sa zici mama sau tata, dar esti atat de ipocrit inca nu te gandesti ca altii nu pot face lucrurile astea. Si mie mi se parea normal ca pot lasa spatiu intre cuvinte, dar uite ca mi s-a aratat ca usurinta cu care pot face lucrurile poate sa dispara intr-o secunda. Anumite lucruri, ma repet, le poti recupera, dar altele, nu. Se pierd si tu ramai doar cu amintirea si cu vorbele “asa a fost odata”. Ramai cu regretele ca nu ai pretuit mai mult ceea ce Dumnezeu ti-a oferit, ramai cu suferinta ca nu ai zambit atunci cand aveai de ce,  dar nu uita ca oricat ai pierde, tot ramai cu ceva. Pretuieste ceva-ul  acela si ridica-l la cotele maxime si ofera-le si celor din jur putin optimism si putina incredere in sine. Acum, te risti sa-ti pretuiesti viata? Eu, da!

Nu se poate ridica, ura o ține la podea…

Ce început, sfârșit și încheiere? O să încep cu ce am de zis, dar mai întâi de toate o să imi cer scuze de pe acum dacă o sa folosesc cuvinte urâte, dar anumite lucruri nu se pot spune delicat. Mi s-a spus de atâtea ori ca sunt insensibiliă și indiferentă, încât aproape că am ajuns să cred și eu asta. De ce mi s-a spus asta? Că nu încep să plâng atunci când situația o cere? Că nu isterizez atunci când chiar ar trebui? Că dau din umeri când ar trebui să ma fac toată galbenă și să simulez vreun leșin? De ce dracu aș face-o? Nu, nu sunt nene  insensibila, sunt doar puternică și am învățat să-mi controlez furia, dar întrebarea este cât dracu mai pot să o controlez și să-mi ascund nervii? De câte ori mi se întamplă câte ceva, tac, pentru că așa am fost învățată, să tac, pentru că sunt mică și pentru că cuvântul meu oricum nu contează. Da, înghit în sec și tac, însă în momentul ăla supărarea mea se transformă rapid în ură și trece imediat în camera aia din sufletul meu, care este închisă cu cheia tot timpul. Ură pe care nu o arăt, nu o exprim și nu o spun. Ură care mă distruge pe zi ce trece și care ma slăbește psihic, cât și fizic, mai mult decât ar trebui. Ce dracu? Am 16 ani (aproape 17)  și deja am impresia că sunt atât de dușmanoasă, încât nici eu nu mă mai suport! E genetic? O fi…Urăsc persoane pe care le văd zilnic, le detest în așa manieră, încât nu mai sunt în stare nici să mă prefac că nu am nimic cu ele. O melodie zicea ceva de genul „Spune doar atât, nu-mi pasă…” și am aplicat metoda asta mereu, tocmai d-aia mi s-a adus însușirea de insensibilă. Spun, spun de 100 de ori în gând în speranța că o să-mi păcălesc sufletul și o să-l fac să priceapă că nu mă interesează, că nu-mi pasă. Dar, ghinion; e atât de inteligent încât știe că mint și dacă îi repet zilnic!  În mine zace atâta ură, încât mi-e tare frică de ziua când o să iasă la suprafață și când nu o să mai tac, ci o să țip, plâng, isterizez așa cum defapt ar fi trebuit să o fac de multe ori. Și o să inchei această confesiune mai brusc decât am început-o.

Unde e ma?:-w

Aprind radioul…O melodie ce sună cam aşa “I love you…”; schimb postul, alta ” Love is for free…”; schimb din nou “Yes, it’s true, i love you”…Ce naiba? Pentru prima dată in viaţă îmi doream sa fie reclame pe toate posturile de radio, da` nu au fost (norocul ăsta îl am decât în ora de istore)…. Toată lumea, peste tot, vorbeşte de lăv, domne…Nu, nu i se mai zice dragoste, nici de cum iubire, ci lăv, că e mai cul. Ah, cum ar fi să-l aud pe nea Gheorghe, vecinul meu de la ţara, care a pierdut un picior în al doilea război mondial şi care nu aude decât cu urechea stangă, că ii zice concubinei sale, care este cu 30 de ani mai tânără şi cu ochii împrăştiaţi după bani, ‘ Făă, ai lăv iu! ‘. Credeţi că i-ar fugi femeii ochii de la bani şi ar deveni îndrăgostita până peste cap de nea Gheorghe? Eu nu cred.

Revenind la trebilii noastre. Unde naiba vede toata lumea atâta lăv d-asta? Eu mă uit la mine in clasă şi văd cum dragele mele colege o bârfesc pe aia, că a zis nu ştiu ce, da’ o iubesc ce naiba că doar e colega lor, pe care o văd in fiecare zi. Merg pe strada si aud doi bătrânei cum îl înjură pe Băsescu ca le-a tăiat pensia, da’ ei defapt îl adoră, că doar l-au votat. Mă aşez pe scaun într-o cafenea şi o aud pe tipa de la masa alăturată cum îl înjură pe gagicăsu şi pe măsa că l-a făcut prost, dar îl umple de săruturi când apare la masă că i-a cumpărat un telefon nou, prostu’. Of, dar câtă iubire! Da, recunosc, azi am fost la control oftalmologic şi va trebui sa port ochelari, probabil că d-aia nu am observat eu pâna acu’ ce îndrăgostita e lumea asta… E atâta iubire în jurul meu, încât nu mai mor copii de foame, mamele nu-şi mai aruncă pruncii la ghenă, iarna nu mai degeră nimeni pe stradă într-o cutie de carton şi învelit cu o pătura roasă de moliile unei tanti bogate, nici măcar proteste nu mai sunt. Deci, în concluzie, respect pentru cei care văd lucrurile aşa cum sunt defapt, nu cum ar trebui să fie!